\nMarin contempla de pe bancuta din curtea bisericii gandul acesta al iubirilor imprastiate pe fata Pamantului care se invartea prin spatiu cu o viteza uriasa, dar in acelasi timp cu o delicatete ce le-ar fi permis oamenilor sa isi duca iubirile in liniste si pace. Cu toate astea, oamenii isi traiau vietile ca si cand nu ar fi fost pamanteni, ci niste dumnezei razboinici care traiesc la infinit. El insusi avea aceasta impresie despre sine ca, in ciuda ipohondriei si a anxietatilor care se inmulteau, se comporta ca un zeu razboinic si morocanos. Ii lipsea iubirea.\n