Mircea Petean e unul din poetii ce mizeaza pe infinitul mic. E o pozitie oarecum indrazneata deoarece modelul dominant al poeziei romanesti contemporane, impus de canonul '60 si inca neepuizat, a fost cel neoexpresionist, grandilocvent, nu o data clamoros, cu o conceptualizare metafizica ostentativa, antrenind impozante mase verbale. Fragilul, efemerul, evanescentul semnaleaza sensibilitatilor in masura a le recepta comprehensiv o tensiune, o angoasa, un dramatism care pot scapa plasei retorice cu ochiuri prea largi. Suntem introdusi intr-un mediu bun conducator al unor stari poetice genuine, nefasonate conceptual, neprelucrate de-o meditatie mai mult ori mai putin alienanta a fiorului liric. Efectul de improspatare a limbajului poeziei este invederat. - Gheorghe Grigurcu \n \n Misterul, lucrurile ramase nespuse, sugestia din delicatele expresii lirice sau artistice ale Orientului Indepartat intalnesc, pe taram transilvan, taina. Mircea Petean reuseste un dificil proces alchimic de transmutare a acestor informatii, temeiuri, doctrine si fapte, potentialitati, intr-o piatra rara, intr-un adevar personal, si spunem asta deoarece poezia pentru el nu este doar exercitiu, tehnica, nici macar arta, transcende toate acestea si este mai mult decat un mod de a fi, transmutatia s-a infaptuit si la nivel de fiinta, omul si poetul au devenit de o consubstantialitate... ecumenica. - Andrea H. Hedes \n In fond, cea mai importanta tema a poeziei, daca nu cumva chiar singura, este cuvantul: rostit/scris, nerostit/ sters, de nerostit/de nesters; cuvantul si obarsia lui - tacerea, care e si sfarsitul lui... - Mircea Petean