Înmuind basmele și poveștile în strigăt, prin Zgrumbirul Cristina Struțeanu ne pune-n timpan iuțeala căutării vieții și a sinelui. Călit cu focul durerii, adâncindu-se în pădure (alegorie a vieții și a morții, a despărțirilor, a uitărilor, dar și a dragostei, a patimei pentru alb și nemurire), Zgrumbir (Radu) parcurge drumul lung al vieții, cel în urma căruia nu doar tălpile însângerate dau mărturie pentru „ce ar fi putut să fie”. Precum eroii altor basme, Zgrumbir își agață destinul de iubirea și grija ancestrală a pădurii, binecuvântat de salvarea Babei, scobindu-și sufletul să înțeleagă, din încâlceala vieții și a nenorocirilor „mici” și „mari” care-l urmăresc, cât (mai) trebuie să rătăcească, pentru ca clipele să se înghesuie cu sens în pieptul lui și tot ce este, fie și uitându-se pe sine, luând-o de la capăt, ca un prunc, să-i aducă propriului copil nu doar hrana vieții, ci și mântuirea iubirii. Cu o capacitate singulară de a însăila povești, stilul Cristinei Struțeanu, duios și înțelepțit de viață, oferă prin Zgrumbirul o întoarcere la fantastic și frumusețe, prin intermediul cărora viața ciclică smulge primăverile și-și îndeasă în sân iernile, ca să nu doară. Ca să nu doară. Drumul lui Zgrumbir, asemuitor celui al oricărei ființe omenești, capătă în aceste rânduri dimensiunile literaturii scrise cu grijă și cu pricepere, care adoame „măreția” părelnică a celui mărit și crescut, lăsându-te să copilărești însiropat în poveste. Pesemne că, pentru majoritatea cititorilor, cărțile Cristinei Struțeanu sunt o reamintire a poveștilor suflate cu glas domol peste pielea subțire a inimii. Toți avem nevoie de acest glas. Ca să trăim. - Simona P.