In cinematografie, la inceput nu a fost cuvantul. Imaginea a evadat din cusca senzoriala in care era inchisa si s-a suprapus peste realitate. Intr-o prima etapa, cinematografia a dublat lumea, oferind privitorului o copie perfecta a acesteia. Efectul surpriza a trenului ajuns in gara de la Ciotat a constat in miscarea inregistrata si reprodusa cu precizie de aparatul de filmat. Desigur, exista fotografia, realista, dar inghetata intr-un timp si spatiu-alteritate, ce nu mai era al nostru. Exista si teatru, conceptual, idealist, mai aproape de formele pure, ce misca realitatea, dar realiza o miscare ce nu era naturala, stranie si prea perfecta ca sa apartina omului supus devenirii. Abia cinematograful a eliberat miscarea de gandirea ei, de mecanica reprezentata in minte. In cinematografie, miscarea nu se reprezinta, ci se reproduce; ea este aceeasi cu cea reala, din timpul si spatiul extra-cinematografic: aceasta au realizat primii spectatori de cinema, mirati, dar si terifiati de faptul ca fotografia se misca, de faptul ca asista la deplasarea spatiului si a timpului insele.